EP 109: Descartes

Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan

Dacă ultima oară am vorbit despre Hobbes, astăzi ne concentrăm pe un alt mare filosof din secolul XVII, René Descartes. Descartes și Hobbes au fost contemporani și chiar au corespondat unul cu altul.

Descartes este cunoscut pentru inovațiile sale majore în filosofie, începând cu „Discursul despre metodă." În această lucrare, Descartes propune o metodă nouă și infailibilă pentru cunoașterea naturii și, implicit, a omului și a lui Dumnezeu. Un alt aport semnificativ al lui Descartes este în matematică, unde a inventat geometria analitică, utilă în descrierea naturii.

Descartes își bazează teoria pe conceptul de „îndoială hiperbolică,” unde totul este supus îndoielii pentru a găsi certitudinea absolută. El ajunge la concluzia că cel puțin faptul că se îndoiește dovedește existența unui agent gânditor („cogito, ergo sum” – gândesc, deci exist). De aici construiește o nouă filozofie bazată pe certitudini absolute, inclusiv ideea că Dumnezeu, fiind perfect, nu ne-ar înșela.

Descartes introduce și celebrul „dualism cartezian,” care divide existența umană în două substanțe: „res extensa” (substanța extinsă) și „res cogitans” (substanța gânditoare). Această teorie ridică problema comunicării între cele două substanțe, pe care Descartes încearcă să o rezolve prin diverse metode, inclusiv prin conceptul glandei pineale, dar fără succes clar.

El explorează și rolul pasiunilor umane, afirmând că acestea pot fi benefice dacă sunt bine controlate. În tratatul său despre pasiuni, Descartes identifică șase pasiuni primare care, combinate și direcționate corespunzător, pot influența pozitiv comportamentul uman. Această viziune reprezintă o reabilitare a pasiunilor, contrastând cu filosofia stoică, care considera pasiunile întotdeauna nocive.